Titlul este țintit unul provocator, în nici un caz un rezultat al gândirii maniheiste: dilema chiar există. Cu alte cuvinte, poate să supraviețuiască un traducător literar numai din munca, osârdia, efortul, opintirea, provocarea, strădania traducerii literare în România ? Această întrebare poate fi una retorică pentru cei care activează în branșă, dar pentru necunoscători nu reprezintă una existențială, poate că nici nu trebuie luată în seamă. Căci chestiunea aceasta, dilema pe care o propunem discuției principale din acest număr al revistei noastre, se pune de mulți ani de zile într-un mod acut în țara noastră.
Și răspunsul este, evident, nu. Piedica principală în calea unei existențe civilizate a traducătorului literar, ca să se poată dedica exclusiv sau în cea mai mare parte a activității sale traducerii literare, este faptul că editurile de la noi din ţară, inclusiv cele de prestigiu și foarte populare, plătesc mizerabil această muncă intelectuală, O muncă de mare complexitate și subtilitate, necesitând adesea o mare anduranță, pe care colegul nostru Adrian G. Sahlean o caracterizează drept „o muncă de ocnaș”.
Suntem singura țară din Uniunea Europeană – așa cum s-a arătat la un deosebit de interesant Simpozion internațional având drept temă traducerea literară, organizat cu câțiva ani în urmă de Goethe-Institut din București – unde editurile plătesc pagina la 2.000 de semne, în timp ce în mod obișnuit, noi fiind excepţia, o pagină este echivalată cu 1.800 de semne. Există și țări care consideră că o pagină conţine doar 1.500 de semne. Pe deasupra, la noi în țară pagina este plătită foarte prost, între 2 și 3,5 euro impozabili, în timp ce în Albania prețul este de 7 euro, în Estonia se plătesc 11 euro, iar în Germania se ajunge la 15-20 euro pe pagină.
Există, ce-i drept, sprijin extern pentru publicarea unor traduceri literare din partea unor ţări din vestul Europei. În aceste cazuri, traducătorul literar este plătit la nivel european. Avem de a face mai degrabă cu excepţia decât cu regula. Abia o mică parte din traducătorii literari au girul ca să primească astfel de subvenţii din străinătate. Un alt motiv este că aceste subvenţii pentru promovarea cărţilor din diferite ţări europene este limitată. Şi, uneori, subvenţia, în loc să ajungă în totalitate la traducătorul literar, editura face în aşa fel încât să pună mâna pe o parte din bani, lucru care este în totală contradicţie cu spriitul acestor subvenţii. Putem lăuda, din acest punct de vedere, sistemul introdus de Institutul Cultural Român, care condiţionează ca editura ce publică volumul să facă plata traducătorilor literari imediat dupa apariţia volumului din fonduri propri (avem de a face cu traduceri literare ale scriitorilor români în limbă străine). Editurle primesc, în baza dovezii plăţii traducătorului literar, suma convenită cu ICR. Astfel, există garanţia că traducătorul literar primeşte suma reală, care a fost convenită în contractul cu editura.
O altă formă de stimulare a traducerii literare în limba română este acordarea unor burse. Traducătorul român este invitat în străinătate, unde i se asigură toate facilităţile, pentru a lucra în linişte o perioadă de timp şi a se putea astfel dedica exclusiv volumului de beletristică în curs de traducere.
Nu afirmăm că am regreta epoca lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, dar în acea vreme editurile care semnau un contract cu traducătorul literar și stabileau suma pe coală (20 de pagini a câte 2.000 de semne) achitau și un avans, ceea ce în ziua de astăzi dintru început este exclus în România capitalistă în cadrul contractului de colaborare. Astfel, se asigura pe vremuri o sumă care să acopere, măcar parțial, eforturile traducătorului literar. Se constituia însă și într-o garanție că editura va publica cartea cu celeritate după ce este predată. Astăzi, cu toate că în contract se prevede că volumul tradus va apărea la maximum un an de la predarea manuscrisului, există cazuri – semnalate de către colegii de breaslă – în care traducerile „zac” și doi sau trei ani la edituri, care-și schimbă brusc politica pe seama traducătorului literar. Astfel, banii munciți, dar şi garanția că volumul va apărea, devin uneori iluzorii. Avem și cazuri în care cărți traduse, care au necesitat chiar un an de zile de muncă, nu mai sunt publicate cu totul, în ciuda faptului că există un contract ferm de editare!
Atât în ce privește respectul şi politica editurilor față de traducător. Chiar mai mult.
Există o editură care are zeci de procese cu traducători literari, pe care nu i-a plătit de peste un an de zile de la apariţia volumelor traduse. Ingeniosul manager de editură le-a propus la schimb, și nu era o glumă, cărți. Cărţile editurii. Adică un fel de barter. Așa că în loc de mica lor compensație bănească, traducătorii literari ar fi fost „onorați” volens nolens cu o bibliotecă a editurii.
Dovada că unele edituri nu dau prea multe parale pe traducătorii literari este că unii colegi de breaslă sunt amenințați că, dacă nu le convin condițiile contractuale, atunci găsesc ei, editorii, pe altcineva gata să traducă tomul. Piața ar fi plină de traducători literari, li se zice, exercitându-se presiuni asupra lor.. Alternative ar exista. Și, adesea, acel traducător literar găsit în disperare de cauză – gata să accepte orice fel de condiții contractuale – face o treabă de mântuială, contribuind la masa de traduceri literare mediocre.
Putem număra astfel pe degete traducătorii literari – care nu sunt pensionari – ce îşi câştigă existenţa din fructele acestei munci, plătită foarte prost. Astfel că, în ciuda profesionalismului indubitabil al multor traducători literari, ei trebuie să muncească uneori pe brânci ca profesori, angajaţi ai unor instituţii culturale sau chiar în alte domenii, iar traducerea literară poate fi considerată o pasiune, un hobby. Şi este exercitată atunci când şi dacă timpul o permite.
Critica literară de la noi din țară nu a fost un promotor al traducerii literare. Această ocupație a noastră – care produce sute de cărți în fiecare an pe piața românească – a fost continuu neglijată de superbia criticilor, care şi-au aplicat hermeneutica aproape exclusiv asupra interpretării literare şi prea puţin s-au dedicat acestor adevărate re-creaţii ale orginalului în limba română. Criticii literari nu au recunoscut că traducătorii literarii sunt scriitori ei înşişi, contribuind la formarea şi îmbogăţirea limbii române. Pe de altă parte, traducerea literară nu a fost judecată din punctul de vedere al calității traducerilor. Și ar fi fost dificil, deoarece majoritatea criticilor literari de la noi nici nu au competența lingvistică necesară de a face acest lucru. Iată un motiv major pentru care ne-am propus să concepem şi să realizăm „Revista de traduceri literare”.
Colega noastră Tatiana Segal ne atrage atenția în incitantul ei articol din numărul de faţă, şi anume: Traducătorul literar – o ocupație inexistentă asupra faptului că, pur şi simplu, nu existăm în nomenclatorul de profesiuni. De fapt, prima menționare într-un document oficial este cea din luna mai 2013, când a apărut noul Statut al USR, unde se face vorbire de „Filiala București – Traduceri literare” și se menţionează că membrii acestei filiale a USR sunt „traducători literari”. Această primă definire oficială din statutul nostru este meritul colegului nostru, Sorin Mărculescu. În acest fel, ne putem distinge de traducătorii unor materiale documentare sau științifice, de cei care fac traduceri sub formă de adaptări pentru filme și teatru, de translatorii oficiali, de traducerea simultană sau succesivă, de traducătorii juridici, etc.
Este esențial faptul asupra căruia ne atrage atenția Tatiana Segal.
Și trebuie să devină un obiectiv al nostru: trebuie să facem toate eforturile pentru a ne înregistra meseria în mod oficial în nomenclatorul de profesiuni.
Printr-o astfel de acțiune încununată de succes, putem avea speranța că ocupație noastră, atât de importantă şi pentru cultura română – şi, luând în considerare retroversiunile – și pentru cultura din lume, activitatea de traducător literar, care este respectabilă, poate deveni o instituție respectată nu numai de cititorii avizi ai literaturii, ci și de edituri.
Importanta actului de traducere a operelor literare, implicit a filologului/cu aptitudini in diferite zone ale beletristicii, este dovedita de audienta de care s-au bucurat romanele autorilor din America de Sud/ v. Un veac de singuratate de Garcia Marquez… emblematic in perioada aparitiei acestuia…, pentru a nu mai vorbi despre transpunerea in limba romana/ realizata de regretata scriitoare/ Prof.univ. Irina Mavrodin, a romanului-fluviu In cautarea timpului pierdut/de Marcel Proust… Doua exemple numai, care pledeaza pentru ideea de implicare cu acribie filologica si acuitate poetica, ritmica… a celui care isi asuma o asemenea responsabilitate.
Statutul traducatorului in orice limbaj functional, in special, cel al traducatorului literar in Romania, trebuie sa apara in momenclatorul profesiilor, datorita aportului sau in dezvoltarea culturii, stiintei, tehnologiilor celor mai avansate. Pornind de la initiativa Domnului Sorin Marculescu, se intelege ca definirea statului de traducator in domeniul beletristicii se cuvine a fi clarificata din toate punctele de vedere. Prin traducatorii/interpretii de elita, valori ale literaurii romane vor avea sansa accederii in constiinta cititorilor de din alte zone de cultura.
Un subiect absolut necesar de discutat, si de REZOLVAT. Nu exista in nomenclator profesiunea de traducator nici in 1975, cand am terminat filologia (engleza-spaniola)! Nici acum nu pot fi platit in tara daca as face o traducere, (inclusiv literara), pentru ca nu detin certificat de traducator… Statutul traducatorului literar in Romania merita un intreg numar al revistei. Plata rusinos-de-neadecvata pentru aceasta ‘munca de ocnas’ nu se va schimba fara o campanie sustinuta din partea noastra,